plecările

Mi-am mutat blogul la o alta adresa. Cine vrea sa-si mai dea intalnire cu cuvintele mele, va rog sa lasati aici un comment si va contactez eu.

La revedere…

Ah, da furiile astea. Uitasem cum e. Starea asta de a sta goala in fata laptopului si de-a scrie ce nu am voie sa simt.

Starea asta perversa si neagra, ca o nesfarsita bataie de clopot. Hai sa-ti povestesc despre buzele crapate si urletul meu cand plang. Asa e, n-am avut voie sa plang pana acum. N-am avut voie sa ma imbolnavesc de poeme si sa-mi tai cate-o suvita de par de fiecare data cand ma minti. N-am avut voie sa strecor pe sub usa mea nici o plecare. M-ai vindecat tu de toate astea. Mi se par nedrepte cuvintele, acum, dar, cumva, ma vindeca. Tu n-ai putut.

Si mi-am luat libertatea de-a ma dezlega de-a fi iubita ta, pentru moment. Mi-am luat libertatea de-a plange si de-a fi nedreapta. Ah, libertatea de-a pleca, de-a strange cuvintele de gat, pana li se fac ochii albastri si le cade parul. O, da, cuvintele mele pe care-am crezut ca le-am pierdut. Dar nu, uite. Sunt toate aici.

Nu, n-ai sa ma vezi niciodata asa. Sunt urata, sunt plina de sange inauntru, sunt putreda si stirba, imi curge parul pe frunte si mi-e greata intr-un mod albastru. In corpul meu in care nu se intampla niciodata nimic, se sparg acum talazuri si curge venin. Intelegi? Nu sunt frumoasa. Nu sunt frumoasa, pricepi?

Vreau sa fug, sa ma impiedic, vreau sa ma lovesc cu pumnii pana ma fac albastra si pe dinafara, vreau sa imi tai parul scurt si sa-mi musc buzele pana la sange. Vreau sa imi rod unghiile pana in carne sa ma doara apasarea fiecarei taste. Furiile astea atarna negre pe umeri, ca un pulover fin, negru. Vreau sa ploua si sa am fruntea rece si sa nu-i pese nimanui de mine. Sunt obisnuita cu starea asta. Vreau sa am voie sa ma simt asa, fara sa ma simt nedreapta fata de tine. Pricepi? Vreau sa pot fi urata uneori, fara ca tu sa stii asta.

Am nevoie de libertatea asta. Vreau sa nu mai pot sa respir de toate lacrimile care se aduna ca un nod in gat, sa plang amarnic, in spasme, ca pentru sfarsitul lumii mele. Sa pot aduna in mine mizerii, pe care apoi sa le rascolec cu picioarele, ca pe o gramada de frunze de diferite culori. Si tu nu ma poti salva de asta. Un singur lucru poti sa faci. Dezleaga-ma pentr-o durere si lasa-ma sa nu iti fiu femeie, sa nu iti fiu iubita, nici iepuras, nici minune, gheisa sau zana. Sa fiu a nimanui. Starea mea naturala.

Sa iasa din sangele meu abur si sa nu-ti gresesc tie cu nimic. Sa-mi sparg oale de lut de suflet si apoi sa-mi scrijelesc cu cioburi pe timpan, pe obrazul care nu se mai increteste in nici un zambet. Am voie sa-mi rup asa foile din mine, am voie sa sfaram tot ce-i frumos, sa tip si sa bat cu pumnii in perete pana imi pierd puterea plamanilor. Sa fiu ca un caine ud, care nu mai vrea nici mancare, nici stapan, trage doar sa moara, oriunde. Gandindu-se doar ca putrezirea are ceva romantic in ea.

Nu, nu sunt blanda. Lasa-ma asa. Lasa-ma sa-mi injectez cuvinte cu un ac lung, direct in plamani, sa strig pana rup subtirimea gatului, care ar inflori ca un crenvurst fiert prea mult. Haha, uite, pot sa fiu si comica. Si maine-am sa ma simt mizerabil, ca un om care-a crezut ca nu mai are nimic de pierdut, iar dimineata isi da seama ca n-a murit.

Stai intins pe jumatatea ta de pat, iar lumina veiozei cade pe pieptul tau gol. Esti concentrat, cu sprancenele usor incruntate. Cu o mana te joci cu parul de la tample, iar cu cealalta tii cu fermitate cartea. Intru in camera si pasesc descult, nu ma observi sau ma observi dar esti prea concentrat. Ma asez cu spatele la tine, pe marginea patului si imi pieptan usor parul. Il dau intr-o parte si-mi las spatele gol spre tine. Lumina din camera ma face sa par doar o umbra, conturandu-mi talia.

Tacerea mea iti atrage atentia. In plus, nu mi-am pieptanat niciodata parul in fata ta. Putin mirat, intinzi o mana spre umarul meu, desenandu-mi linia lantisorului. Imi asezi apoi eticheta furoului, iesita inafara. Cobori in jos, pe spate, iar apoi ma saruti usor pe umar. Stii ca vreau sa ma intrebi ce ma framanta, dar amani putin, placandu-ti tacerea dintre noi si faptul ca ma poti privi in voie. Zambesc uitandu-ma pe fereastra, si-ti simt buzele pe pielea mea cum se intind si ele intr-un zambet.

Imi iei piaptanul din maini si-l asezi usor pe noptiera. Ma intinzi apoi pe spate, cu capul in poala ta si incepi sa te joci cu parul meu. Il incalcesti, dar nu-ti spun nimic. Inca stau putin absenta, asteptand sa ma intrebi. “Hai zi-mi”, imi spui si aproape te pufneste rasul. Banuiesti tu ca nu e ceva serios, ca iar ma ingrijoreaza un nimic, pe care tu il rezolvi cu un gand. Iti povestesc nimicul si iti caut reactia in ochi. Astept sa te superi sau sa ma certi, dar tu zambesti cald si imi spui ca sunt prostuta ca gandesc asa si ca totul va fi bine. Ma rogi sa nu ma mai gandesc la nimic si continui sa-mi mangai parul. Cu degetele celeilalte maini imi desenezi buzele, sprancenele, linia nasului. Eu incerc sa mai spun ceva, dar tu imi opresti cuvintele cu un deget.

Lumina cade acum pe fata mea si ma relaxez sub mangaierile tale. Ai degetele fine si reci si ma simt asa de mica sub atingerea lor, ca o papusa imbracata frumos. Fata mea nu se mai satura si parca te simt cum privesti in jos, la mine, studiindu-ma. Deschid un ochi ca sa te pandesc, iar tu imi spui “Shhh” si eu il inchid repede, ca sa nu dispara magia. Imi privesti furoul negru cum imi cade pe coapse, cum imi ascunde pielea pana in dreptul genunchiilor. Ma tragi langa tine, in pat, asezi plapuma peste noi si ma strangi in brate, continuand sa-mi mangai parul. Mi-l mirosi si nu spui nimic. Eu ma alint, putin botita la pieptul tau, atat de aproape de tine incat iti aud bataile inimii. Iti mangai pielea spatelui si-ti sarut marunt, pieptul. “Woody”, zic repede si tu incepi sa razi.

E atat de bine si e cald, bratele tale ma inconjoara si le simt puterea si intelegerile si ma simt atat de iubita. Ma gandesc ca uneori nu mai avem nevoie nici de vorbe, nici de gesturi prea multe, pentru a ne simti asa, atat de uniti. Ma intrebi daca putem adormi asa, eu zambesc si iti spun ca si eu as vrea. Imi dai parul la o parte si adormi cu buzele pe fruntea mea. Adorm si eu, ascultandu-ti respiratia…

Te iubesc. Pana la capat.

Stiu ca existi. Cu incredere oarba ma inchin in fata blandetii tale. Ma infing in bratele tale si nu ma mai satur de atata iubire, de atatea poeme ce nasti in mine.

Pregatesc un culcus, chiar aici, intre cuvintele mele, un culcus in forma trupului tau.

Te iubesc. Te iubesc cum n-a iubit nimeni, niciodata, pe acest pamant.

Stai aplecat spre mine, intr-o dimineata a noastra, cand se innoada intre noi fire nevazute. Lumina te apasa parca mai aproape de zambetul meu, ma alinti putin, iar eu imi doresc atat de mult sa te sarut. Ma iei in brate atat de strans incat iti pot mangaia fiecare consoana si fiecare vocala cu genele mele. Ah, pielea pieptului tau, ca o panza de corabie umflata de dragostea ce se misca in tine. Pielea ta fina, calda si fara astampar, ma tulbura si ma linisteste totodata.

Langa tine, sub corpul tau protector, invaluita de mainile tale lungi, de fluture verde, acolo mi-e cel mai bine. Nu cunosc furia, ura sau zbuciumul, nici intunericul, nici naufragiul. Ma imbratisezi cu putere incat mereu ma mir cum de nu ma strivesti. Ai forma ta de-a avea grija sa nu-mi botesti sufletul de atata drag. Ma tii uneori in podul palmei tale, ca pe-o lebada mica si argintie, putin ciufulita si scuturandu-se de apa mereu. Ai rabdarea sa-mi privesti miscarile, sa-mi aduni cuvintele, sa ma iubesti cuminte cand eu nu stiu s-o fac. Nu cred ca exista un fel mai frumos de-a ma iubi.

Tu ai pacea in tine. Tacerea, rabdarea si fierbintele. Tu curgi pe umerii mei ca un apus cald, si-mi desenzi copaci, animale si copii si tot ce iubesc mai mult pe lumea asta pe care nu o mai inteleg. Tu imi spui adevaruri care mi se rostogolesc in palma ca niste margele, care nu au valoare nicaieri aici pe Pamant. O vreme n-am inteles ca, daca le asez cu rabdare intr-un sirag si ma impodobesc cu el, am sa fiu mai frumoasa.

Surasul tau ma imbraca, imi acopera goliciunile, imi aseaza bretelele si ma pastreaza in starea de boboc, ce-a mai frumoasa inflorire, chiar mai frumosa decat inflorirea insasi. Fotosinteza dintre noi ma tine in viata. Verdele tau crud, amar si ud, il simt gadilindu-ma, cum imi urca prin vene.

Tu esti primul barbat care mi-a inventat iubirea fara sfarsit. Primul barbat care stie sa ma astepte, sa ma intoarca din drum, sa-mi ierte plecarile. Tu te miri de gingasia gatului meu, de pielea fina, de cuvintele-mi nadzdravane si de momentele de tacere. Tu te miri mereu, ma cercetezi cu rabdare, ca pe-o complicata masinarie, pe care nu indraznesti s-o deschizi, de teama sa nu se schimbe ceva.

Pe tine te aud pe dinauntru, esti in mine mereu, te vad si te mangai cu dor. Esti atat de frumos, si puternic si inalt, ca un munte intreg de lumina. Esti mai inalt decat minele meu, ma protejezi, desi uneori nu-mi esti aici. Te port invaluit in porii mei, in aerul din jurul meu, ma acoperi ca un cearceaf alb.

Nu am destule cuvinte bogate cat sa te pot descrie. Sa pot scrie despre starea de magnetism ce mi-ai asezat-o in pantece.

Esti golul si plinul meu,
esti tanarul meu semi-zeu.

M-am refugiat aici, în semi-întunericul murdar al bucătăriei. Uneori nu înţeleg mecanismele astea ale fericirii. Cum poţi să nu fii fericit cînd tot ce ţi-ai dorit vreodată se încolăceşte în jurul trupului tău ca o pamblică imensă, cu onduleuri graţioase.

Uneori nu înţeleg sufocarea asta, amarul, lipsa dorului şi micile zvîcniri.

Ah, dorul de-a scrie. De-a lăsa degetele să alunece fin pe tastele familiare. Dorul de-a lăsa cuvintele să se desfăşoare, de-a le şterge, de-a greşi. Dorul de-a spune ce nu ştii cum se spune. Aş scrie mai multe dacă aş avea certitudinea că citeşti. Tu, aproapele meu, nu
citeşti.

Dorul de-a fi departe.

Pentru ca nu ajunge sa fii frumos, sanatos si iubit. Uneori as vrea sa ma intelegi, chiar cand nu-i mai nimic de inteles. Am si eu mizieria mea umana. O adun cum am adunat in dupa-amiaza aia patrunjelul la marginea farfuriei. Nu exista nimic ce-mi doresc pe moment. Pentru ca mi-e urat in mine. Degeaba sunt frumoasa, sanatoasa si iubita. Uneori atarn ca o rama in carlig. Nici macar nu ma zbat.

M-ai vindecat de metaforele triste si-am ramas doar cu astea decolorate. O rama intr-un carlig.

Mi-e dor de furiile mele. Era mai simplu.

„Despre fericirea asta n-am citit niciodată, în nici o carte şi nici o melodie n-a vorbit despre ea vreodată.”

Aştept momentul acela al zilei cînd, coborînd din tramvai, te caut cu privirea. Aştept să-mi sprijin zîmbetul în zîmbetul tău şi umerii de-o bancă şi-n mine să se facă linişte, ca începutul unui cîntec de leagăn. O linişte aruncată ca o pătură peste tot ce urmează.

Şi cînd nu eşti, mi-e, cumva, tot bine. Îţi port sărutul la gît, ca pe un medalion greu şi mereu rece. Îl strîng în pumn ca şi cum numai eu te-aş cunoaşte şi mă strecor printre oameni ca printr-un cîrd de gîşte. Îmi place jocul ăsta, starea noastră de gelatină, ca mlaştina rece în care-am dansat cu picioarele goale.

Ah, tu niciodată nu eşti prea aproape. Totodată, niciodată prea departe. Niciodată prea dulce, niciodată prea trist, niciodată prea sincer, prea blînd sau prea vesel. La braţul tău alunec pe ciment ca pe-un derdeluş şi-n treacăt mai mîngîi cu dragoste un cîine în care s-a lipit tot praful oraşului. Şi doar noi simţim mirosul sulfuric al stării de-a fi noi.

Iubeşte-mă, „mi-e ploaie şi balsam iubirea ta”. Şi lasă-mă să zîmbesc cînd îmi spui că abia aşteptai să te întinzi în pat, să închizi ochii, să te poţi gîndi la mine. Zi-mi, de unde ştii tu cum să te strecori ca un lichid prin venele mele lungi, să-mi tremuri în stomac, în uter, în capilare, să-mi zgudui fiecare nucleu de celulă, să-mi răsuceşti talia spre tine, să mă dezarhivezi din măruntaiele mele, redenumindu-mă simplu: a ta. „Aş vrea să-ţi fie bine mereu, aici sau oriunde.”

Acum ştiu cum e să te trăiesc în fiecare zi, tîmplă la tîmplă, să te scriu ca pe-o scrisoare lungă, niciodată trimisă. Să te agăţ ca pe-un tablou în muzeul sufletului meu. Pereţii mei pe care-i mîngîi cu umbra ta şi ieri, azi, mîine, cîndva, poate mereu. Acum ştiu să iubesc şi parcă în fiecare zi te iubesc pentru prima dată.

Ceva din ţesătura cămăşii tale sau poate doar aerul dintre firele din barba ta sau poate doar clipa aceea de implozie. Nimic nu e mai greu de suportat ca fericirea. Undeva în mine ai deshis toate geamurile, ai făcut lumină şi curent. Mi se zbat perdelele aşa cum azi dimineaţa fusta mea îţi mîngîia genunchii în staţia de autobuz.

Mi-a spus să-ţi scriu, ca să nu mi se prelingă printre degete amintirilea astea. Înghesui aici imagini, dar cuvintele îmi par neterminate. Nu ştiu să te descriu, nu ştiu să te iubesc prin cuvinte. Pentru că ce avem noi e dinadins dincolo de cuvinte, dincolo de oameni, de distanţe, de pămînt. Pentru că am stat rezemaţi de un colţ de clădire şi-am împărţit un corn, o portocală şi-un pateu. Pentru că am dormit în iarbă, deasupra tunete, sub noi greieri, şi nimeni nu ne-a furat bicicletele. Eram femeia ta, driada ta încolăcită în jurul şoldurilor tale. Erai copacul meu, iar eu mereu mi-am dorit un copac, cu crengi alungite şi foşnet de vînt, cu trupul drept, mirosind verde.

Lângă tine nu obosesc, nu plîng, nu invidiez zborul nici unei păsări. Lângă tine mi se umflă sufletul ca pînza unei corăbii şi orice derivă devine drumul cel bun. Lîngă tine nu mi-e frică şi nu mi-e dor. Lîngă tine toate îşi găsesc locul în mine şi rămîn mută, ţintuită de greutatea sărutului tău.

Te iubesc, ştii, nu? Pur şi simpu.

“Cînd îţi scriu mă simt parcă în altă lume, cred eu că e lumea noastră, în care avem un plămîn comun.”

Te iubesc.

“Sper să te visez în noaptea asta.”

Într-un moment sau altul, toţi soldăţeii mei au plecat şi ei la rîndul lor. Au plecat cu pas de plumb şi pasul de plumb e pentru totdeauna. Eu n-am putut niciodată să plec pentru totdeauna. Mereu m-am întors. Mereu am mai dat un telefon, mereu am mai scris o scrisoare.

Urăsc sfîrşiturile. Dinainte de-a se întîmpla. Dar eu le simt. Miros un sfîrşit de departe…

Şi nu îndrăznesc nici măcar să mimez nedreptatea.

“E atît de bine încît cred că nici n-aş putea scrie despre momentele astea.”

“Parcă sîntem în vacanţă”

“Cît de bine e cu tine”

“Simţi şi tu?”

Tramvaie. 3, 6, 13, 1. 4 controale. Un caţel, un parfum, un pod, o jumătate de apus. “Sînt aici, nu cazi.” Doi bulgări de pămînt aruncaţi în rîu. O pisică, o jumătate de film.

Nu ştiu dacă am mai simţit vreodată că nu mai încape fericirea în mine.

“Simt de parcă pîn-acum n-am simţit niciodată nimic.”

Ochii tăi de motan, rîsul tău, simpla ta prezenţă. Mă simţeam ca într-un glob din-ala cu o căsuţă, un om de zăpadă şi un brad. Scuturi lumea asta mică şi începe să ningă. Întorci o cheie şi începe să cînte.

“Fă dragoste cu mine.”

M-am resemnat; atît a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Şi-aştept răspunsuri care n-or să vie
La întrebări pe care nu le-am pus.

Nu mi-e bine. (Aproape orice text de-al meu ar putea începe aşa.)

Imi plesnesc pleoapele de atata gand, degetele ma furnica. Stau de-a curmezisul, pe perne, cu soldul lipit de tablia patului, cu gleznele desirate pe perete, cu restul patului mare si gol. Tu intri in liniste, te rog in gand sa nu aprinzi lumina si tu parca m-auzi, ca n-o aprinzi. Iti ghicesc miscarile dupa fosnete, dupa pauzele tale, dupa mobila pe care o atingi in treacat, fara sa te lovesti. Iti desfaci nasturii de la camasa. Nu te grabesti. Eu iti vad umbra corpului in lumina de afara, cu camasa transparenta de-o parte si de alta, pana ce-o lasi sa ti se mototoleasca in mana. Nu ma infuri, stiu doar ca maine dimineata vei zambi amar cand iti vei da seama ca nu mai are cine sa ti-o calce.

Te-asezi pe marginea patului, la un deget de firele mele de par rasfirate. Ma intreb inca o data de unde atata precizie, de unde stiai tu unde stau in pat, cum de n-ai profitat de intuneric, sa-mi smulgi cateva fire si eu sa nu zic nimic? Imi iei o suvita intre degetele si o freci absent. Se fataie pe tine luminile masinilor de afara. Pe frunte, pe barbie, pe sfarcul drept. Tu privesti spre geam, eu privesc spre tine. Tu te adancesti mai mult. Imi reglez clipitul dupa al tau, sa nu ma auzi, sa crezi ca dorm, sa poti sta incruntat fara sa te intimidez.

Ma intreb daca vrei sa dormi, daca vrei sa ma dau de pe perna ta. Ma intreb daca te vei supara ca ti-am turtit-o si incalzit-o cu spatele meu gol. Ma intreb daca te vei supara ca-mi voi lasa fire de par in materialul fin. Ma intreb de ce taci si la ce te gandesti. Ma intreb cand ai sa te plictisesti sa te joci cu suvita mea de par.

Iti stergi buzele cu incheietura mainii stangi, iar eu simt in crapaturile buzelor drumul firelor de par abrazive. Te-am sarutat de atatea ori acolo, acolo unde tu acum stergi mana in graba, cu buzele. Nu invers. Esti un om ce parca il stiam, de unde acum atata distanta? De ce nu te mai pot intui? Suferi, fireste, dar de ce nu astepti tu sa plec?

Te lasi pe spate si pana atingi patul iti termini si-un oftat. Coastele tale se lipesc de soldul meu cald si din nou ma intreb de unde atata precizie, de unde stii tu unde-mi incep imprejurimile? Iti pui o mana sub cap si cu cealalta imi mangai spatele genunchiului, apoi glezna.

Ce n-am scris este că într-un moment sau altul, toţi soldăţeii mei au plecat şi ei la rîndul lor. Au plecat cu pas de plumb şi pasul de plumb e pentru totdeauna. Eu n-am putut niciodată să plec pentru totdeauna. Mereu m-am întors. Mereu am mai dat un telefon, mereu am mai scris o scrisoare.

Urăsc sfîrşiturile. Dinainte de-a se întîmpla. Dar eu le simt. Miros un sfîrşit de departe…

Poate ştiu prea multe despre bărbatul ăsta. Poate numai eu cred că e nefericit.

Pentru că mi-am umplut inima ca pe-o vezică, cu apă şi sare. Apa cu sare e apă de mare. Apă din marea ta.

Să nu îndrăzneşti nici măcar să mimezi nedreptatea.

Avea pleoapele mari şi încăpăţînate. Delicioase. Îmi venea să le apăs curioasă cu degetele, să le probez rezistenţa, ca pe-o piele de tobă, ca pe-un sentiment vechi. I-am şters obrazul cu un deget, o scamă imaginară, un pretext să-l ating. Aveam nevoie de-o dovadă anatomică a existenţei lui.

Cu o infinită fineţe îmi aşeză părul după ureche, urmărindu-mi apoi cu buricul degetului linia obrazului. Am simţit atunci, pentru întîia oară, sentimentul singurătăţii în Univers, exaltant şi înspăimîntător. Totul se disipa în jurul nostru, culorile se îmbrăţişau, lumina se împrăştia, oamenii dispăreau rînd pe rînd, împinşi din decor de-o radieră invizibilă.

Zîmbesc la gîndul c-am fost iraţională. Că l-am sedus, că m-am lăsat sedusă. Purşisimplu. Şi totuşi se îndoaie-n mine un sentiment pe care nu-l cunosc. Nu, nu e tristeţe, eu ştiu ce gust are tristeţea. E altceva. Acum e altceva şi nu mă pot hotărî ce.

Nu, mă, nu sînt tristă. Nu fii nici tu.

O mie de bărbaţi care mi-au greşit. Soldăţeii mei de plumb, cu puştile-ncărcate. Pac Pac. La revedere.

Un fleac. M-au ciuruit.

Îmi urăsc poveştile astea care dor ca dracu. Să iert ar însemna să-ncep prin a mă ierta pe mine. Cum se vindecă asta?

Vindecă-mă tu.

Noapte bună, femeie dragă.

Un timp am crezut în sentimentul ăsta. Şi-am făcut din cuvinte bulgări şi i-am aruncat în tine, aşa, în joacă, chicotind, strănutînd, alintîndu-mă. Erau cuvinte mari. Mă ridicam dimineaţa pe vîrfuri şi ţi le aşezam pe frunte, apăsîndu-le cu buzele.

Tot mai des în ultimul timp intru în panică. Se lasă cu pene de curent în mine. Şi-mi trimit poeziile să facă autostopul, sa te cheme, să-mi spui că-s puţin laşă să plîng aşa, pe întuneric. Tot mai des croşetez dimineţi cu tine, iar eu uram dimineţile. Îmi încolţeşte o aripă, ia uite. Vine primăvara, cuvintele se topesc. Eu stau mută şi croşetez pe-ntuneric.

Iubirea e ca o pană de curent.

Încuie uşa, îmi spune bunica, acum am rămas doar noi două. Mă duc spre ea şi-o-mbrăţişez, iar ea-mi mîngîie scurt obrazul bolnav. Rămîn un timp pe banca din faţa casei cu toată copilăria în braţe.

şterge-ţi inima de preş, înainte să intri în camera mea
apoi pune-o pe-o farfurie albă, curată, puţin ciobită
şi lasă-mă să-mi văd de cartea ce-o citeam
ca şi cînd mi-ar fi fost indiferent de veneai ori ba.

şi fă-te că nu vezi
cînd mă uit pe furiş la inima ta verde-mugure
şi fă-te că nu te doare
cum se stinge soarele ca un bătrîn
şi tu nu mă ţii în braţe
ca şi cînd aş fi a altuia.

te văd cum stai, sprijinit de caloriferul fierbinte
ca un copil cu mîini prea mari
cu care nu ştie ce să facă.
când iubeşti eşti mai înalt,
eşti mai frumos, părul este mai lung,
cuvintele sunt mai subţiri,
trebuie mângâiate într-un mod special.

stau cît mai departe de tine
şi mă întreb de ce vrei să mă păstrezi
de ce crezi că mă cunoşti?
cînd tu nici nu ştii că nu-mi plac bărbaţii care
se dezbracă singuri.
cînd tu nu ştii ca uneori îmi imaginez
cum stăm spate în spate şi-ţi povestesc
despre toate întrebările din mine.
că-mi plac mărgelele lungi,
că-mi place să mă ascund sub un cearceaf şi să rîd
că-s plină de iubiri prăfuite, plină de mîini care ştiu să mîngîie
şi ştiu să culeagă flori şi care cunosc
cuvinte teribile.

uneori aş vrea să mă scuturi
ca pe-o hîrtie ce-o scuturi de cuvinte
să alunece toate jos, cu tot cu virgule, cu cratime, puncte
tot.
să rămîn albă şi mută
mirosind a simplă fericire.

tu eşti singura mea cameră
în tine dorm, în tine spăl rufele
de regulă nu fac patul, îmi place că te găsesc răvăşită
cu pielea pe dos, în aval, în amonte

La mine-n piept miroase a mormînt proaspăt săpat

Îmi desenai cu pixul, pe încheietura mîinii, un şirag de mărgele. Iar eu trăgeam ferestrele mai aproape de pat, să te văd în lumina transparentă, să număr mărgelele una cîte una, ca pe toate nopţile în care-ai făcut dragoste cu mine, ca pe toţi sîmburii din merele pe care le-am împărţit în gări, ca pe toate femeile cu care m-ai înşelat.

Te priveam serioasă şi-mi venea să-ţi spun: “Lasă mărgelele, scrie-mi pe piele ce simţi, ce vrei, acum, acum!” Din puzderia de cuvinte care se împingeau în mine, chiar astea nu se lăsau spuse. Era dimineaţă şi fluturii de noapte muriseră de-un răsărit încoace. Şi ceaţa se întindea între noi, eu o ţineam de-un colţ, cu penseta, tu te răsuceai în ea ca-ntr-o pătură. În fiecare dimineaţă erai altfel iar asta, deşi nu mi-o recunoşteam, mă îngrozea.

Iau dimineţile alea şi le tai burta cu bisturiul, de la grumaz, pînă la buric. Privesc înlăuntrul lor. Mă ţin de nas, îmi înghit voma şi-ncerc să descîlcesc măruntaiele. Găsesc aceleaşi mărunţişuri pe care ni le-am făcut cadou, aceleaşi glume la care am rîs amîndoi, o înmormîntare, două nunţi, un hol de spital, multe, multe, prea multe trenuri şi nişte pui de pisică rămaşi fără mamă.

Tot mai des, în ultima vreme, cînd sînt tristă, mă gîndesc la tine. Pentru că tu m-ai învăţat primul să fiu tristă.

“Am învăţat să trăiesc nu doar cu oxigen ci cu un element chimic mult mai rar, găsibil doar în respiraţia ta.”

Astăzi ţi-am făcut cu mînă, pe geam, din tramvai. A fost să fii.

şi eu la un geam închipuit
călătoresc
călătoresc